Jurnalul unui parc de cartier

Sunt un parculet cochet… de fapt, candva chiar o adevarata padurice in miniatura cu copaci umbrosi si tufe de flori galbene, salcami si trandafiri salbatici, cu arici, uneori si veverite, porumbei puturosi, vrabiute galagioase la prima ora a diminetii si mierle care transforma serile in vis. Cu totii isi gaseau adapost la mine pe timp de iarna si umbra pe timp de vara, inveselind si relaxand totul in jurul lor, traind intr-o armonie completa.

De vreo trei-patru ani aspectul meu a capatat o schimbare de-a dreptul occidentala, cu poteci simtitor marite, bordurate si asfaltate. Spatiul printre copaci s-a micsorat vizibil, iar tufele mele cu flori galbene, trandafiri si liliac, conform planurilor de peisagistica au fost desfiintate la ordinul direct al unor superiori asezati si concentrati cu ochii intr-un monitor, intr-o lansare incinsa de solitaire… – tuns, ras, frezat, asfaltat si liniat. new game…

Am rabdat. M-am gandit ca pana la urma, pretentia existentei mele intr-o metropola trebuie sa o platesc cumva, ‘in natura’. Am devenit un parculet aproape plastic, dotat cu bancute de 800 de euro bucata asezate din doi in doi metri si anexate cosuri de gunoi asortate, mult incapatoare. Iarba nu mai are voie sa creasca, iar frunzele si-au pierdut dreptul de a deveni compost, fiind mai nou considerate ‘gunoi’. Astfel ca zilnic, dimineata sunt vizitat de armate de angajati ai primariei, sub atenta observatie a geniului peisagist, care vin sa tunda sau sa smulga orice ar avea de gand sa creasca, si sa-mi mature covorul de frunze, impreuna cu muntii de coji de seminte care imi umplu aleile zdravan betonate.

Asa ca de ceva timp nu am mai simtit gustul compostului, nici al ierbii inalte si nici al floricelelor mele albastre crescute la umbra copacilor… totul este curatat cu matura de nuiele sau smuls cu grebla. Lipsite de un nume pompos, florile de camp nu mai sunt flori, ci balarii, iar tufele de liliac, salcami si trandafiri salbatici, boscheti.

Dar eu am rabdat. Am rabdat si schimbarea sezoniera de borduri, odata cu ele, inaltarea aleilor cu asfalt. Rabd si maturatul zilnic al pamantului care a dobandit, in acceptiunea taranului de oras, sens de batatura. Si cam asta am si devenit, in lipsa de orice suflare, evident, daunatoare sigurantei si sanatatii cetateanului.

Nu mai am pasari. Au murit multe. Au tacut toate. Cantecul mierlelor de seara a fost acoperit si apoi inlocuit cu sunetul ritmic de spart seminte. Din cand in cand, intrerupt de urlete guturale galgaitoare de bere si coca cola si declansatoare de latraturi tipat-inspaimantate. Iarna nu-si mai pot gasi adapost sub frunzisul uscat si cald ramas la sol ori printre tufele acoperite de zapada, grozav de curtate candva. Nici hrana nu le mai pot oferi, caci copacii sunt stropiti cu insecticid. Culmea este ca nimeni nu ne-a dat atentie pana acum ca sa poata vedea cat de armonios coexistam toate sufletele, fara a fi nevoie de interventia sterilizatoare a unui maniac peisagist… Ma uitam deunazi la parcul cel mare de peste drum, invecinat mie, unde ratustele sale au zilele numarate, caci bordurile joase ale lacului au fost lucrate stoic de lucratorii Primariei ce a decis inlocuirea lor cu unele inalte de juma’ de metru… asa ca multi boboci au murit inecati, neputand urca pe maluri, sau rapusi, lipsiti de adapostul stufarisului complet distrus sub directa ordine a ganditorului de planuri cu design de batatura.

Acum sunt un parculet aseptic. Dupa o vara secetoasa si o sterilizare consecventa, am asteptat cu nerabdare toamna si cu niscaiva noroc, putina ploaie inainte de a mi se matura covorul de frunze.
N-a fost sa fie. Asa ca dupa o aspirare completa, noul creier de primar a venit cu o idee geniala: in prag de iarna sa mi se instaleze sistem de irigatie! Si iata cum, intre doua ploi, imi sunt taiate radacinile copacilor mei batrani si sapate santuri adanci pentru montarea furtunelor de apa. Lucrarile dureaza de vreo doua saptamani, si vor continua probabil toata iarna.

Totul e rascolit… la primavara, cumva, copacii ramasi se vor usca ciudat, brusc, precum pinii parcului vecin, un bun motiv pentru inlaturarea lor si inlocuirea cu mult iubitul gazon si panselute. Iar din acel moment, eu, un biet parculet bucurestean, imi voi lua adio de la voi, lasand loc rondului cu flori atent aranjate, incadrate cu borduri, inconjurate cu gard, cu bancute noi la pret premium pe alei unde se vor invarti, precum hamsterii, oamenii intr-o plimbare circulara, ordonata si scuipatoare de seminte.
Cu drag, semneaza un parculet.

Citeste si:

One Response to Jurnalul unui parc de cartier

  1. Ioana says:

    trist si adevarat…foarte frumos spus…

Leave a Reply

Please use your real name instead of you company name or keyword spam.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close